Peter Iepurașul și vânătorii



A fost odată ca niciodată... chiar eu, Peter Iepurașul, vedeta unui celebru film pentru copii care îmi poartă numele și care va apărea la cinema în data de 30 martie 2018. Probabil că, în timp ce citești asta, animația este deja disponibilă. O adevărată comedie, în care îmi puteți urmări aventurile.

Acum aș putea să vă povestesc o aventură de-a mea care nu apare în film.

Într-o zi, m-am ciondănit rău de tot cu Thomas. Fix în acea zi, când el se trezise cu fața la cearceaf, „am îndrăznit”să-i mănânc morcovii din grădină. Muream de foame, dar el o tot ținea pe a lui cum că vrea să mănânce doar chestii bio, că are nevoie de morcovi pentru dieta lui. Un zgârcit, ce să mai zic? Decât să-i mai ascult pălăvrăgeala, am preferat să mă retrag în pădure, să-mi limpezesc mintea căci mai aveam puțin și îl mușcam!

„E deja 10. Ciudat că nu dau de niciunul dintre prietenii mei, nici măcar de Benjamin” am zis eu în timp ce mergeam prin pădure. Brusc, dau peste o tufă de mure. „Mult mai bune ca morcovii! Thomas poate rămâne cu morcovii săi” am spus. Și, fie vorba între noi, legumele crescute de el erau veștede. Halal grădinar...

N-am mai stat nicio clipă pe gânduri. Am țâșnit ca din pușcă și m-am năpustit asupra tufei. Doamne, ce bune erau murele! Din păcate, m-am împiedicat și m-am trezit într-o cușcă, care era bine ascunsă chiar în mijlocul tufei. „Hopa! Se pare că am sfeclit-o. Unde se află cuști, se află și vânători”. Am încercat din răsputeri să ies, dar degeaba. Era rezistentă, nu semăna cu cele ale lui Thomas.

Și iată că afirmația mea a fost corectă. Lângă cușca în care eram prizonier, s-a afișat un om cu șapcă de camuflaj. Puteam citi de pe fața lui că nu are intenții bune:

-Hmm... ce avem noi aici? spuse omul cu un rânjet parșiv. Încă unul. Grozav! Va ieși ceva grozav din blana ta, micuțule.

-Deci... tu îmi vrei blana? am spus eu încercând să scap din cușcă. Tu știi cine sunt eu?! Stai să afle prietenii mei, să vezi atunci!...

-Te zbați degeaba, mi-a spus omul cu dispreț în glas. Stai liniștit, vei avea companie.

-Stai... ce?

Omul nu mi-a mai dat atenție. A apucat cușca și s-a îndreptat cu pași repezi spre luminișul din mijlocul pădurii. Când am ajuns, am putut observa încă un om și o cușcă mai mare plină cu... iepuri. Pe unii îi cunoșteam, pe alții îi vedeam pentru prima dată. Omul m-a luat și m-a băga în cușcă cu ei.

-Ce naiba se întâmplă?! am întrebat furios.

-Sunt vânători, mi-a răspuns unul dintre ei.

-Mai degrabă braconieri, l-a contrazis altul.

-Oricum ar fi, trebuie să ieșim de aici, am spus eu. Nu-i putem lăsa să ne facă haine de blană!

-Stai liniștit. Benjamin are un plan.

Dar chiar așa! Benjamin nu se afla printre noi. Oare să fi scăpat? În clipa următoare, s-a auzit:

-Hei! Neghiobilor! a strigat Benjamin către ei ieșind dintr-un tufiș și fluturându-și codița în fața lor. Pe mine m-ați uitat? Haideți, plimbați ursul!

-Pe ăsta nu l-am putut prinde în cuști, a spus cu dispreț braconierul cu șapcă de camuflaj.

-Atunci știi ce ne rămâne de făcut, zise și celălalt.

Spunând acestea, cei doi vânători și-au luat puștile și au pornit pe urmele lui Benjamin, care fugea printre copaci și tufișuri cât îl țineau picioarele. Gloanțele veneau una câte una, dar din fericire, niciuna nu-l atinse pe sprintenul iepuraș.

Colegii mei de cameră au început să se înfioare la auzul împușcăturilor, dar i-am calmat de-ndată:

-Nu vă faceți griji. Benjamin e rapid, nu va fi nimerit. Îi va ține ocupați până reușesc eu să descui cușca.

Noroc cu Thomas, căci mulțumită lui, am devenit expert în încuietori. „Dacă ar ști el câte i-am deschis fără să observe...”. Minutele treceau , iar noi eram tot mai aproape de libertate. Încă puțin... încă puțin...

-Evrica! am exclamat după ce am reușit să deschid cușca.

Fix în acel moment, Benjamin și-a făcut apariția. Gâfâia și râdea în hohote:

-He-he! Fraierii! Au rămas fără gloanțe și tot nu m-au nimerit. Ar fi trebuit să le vedeți fețele... Stați. Le veți vedea acum. Se îndreaptă încoace.

-De ce mai stăm? Hai să fugim! a spus unul dintre iepurașii necunoscuți mie.

-Dar de ce să fugim? am întrebat eu. Arme nu mai au, deci ce ar fi să le pregătim un atac pe care să nu-l uite niciodată, să afle și ei ce pățesc dacă pășesc în pădurea noastră.

-Îmi place cum sună, mi-a spus Benjamin. Ai vreun plan?

-Eu zic să sărim pe ei, să le arătăm ce putem.

-Uite-i că vin.

Cei doi veneau nervoși, iar când au văzut și cușca descuiată, cu iepurii afară, mai aveau puțin și turbau. Înainte să poată spune ceva, le-am luat-o înainte:

-Ce credeați că faceți, măi băieți?! Voi credeți că ne duceți cu zăhărelul? Dacă aveți tupeul să veniți aici, să ne invadați pădurea, înseamnă că nu ați stat de vorbă până acum cu Thomas. Pe ei!

Spunând acestea, întreaga ceată de iepurași s-a năpustit asupra braconierilor. Cei doi tâlhari, luați prin surprindere, au căzut la pământ. Ce-i mai zgâriam și mușcam! Săracii...

Am fi continuat noi mult și bine bătălia dacă nu-și făcea apariție poliția. Noi ne-am depărtat și le-am făcut loc oamenilor legii:

-Am primit o reclamație, a zis un agent. Nu știți că vânătoarea este interzisă în această pădure?

Cei doi tâlhari au fost săltați de poliție, iar noi ne-am putut vedea liniștiți de treabă. Cu toții eram foarte fericiți și satisfăcuți.

-Peter? a îngânat Benjamin.

-Da?

-Crezi că Thomas este cel care a făcut reclamația? Vecina lui nu este acasă, iar el era singurul care putea să audă împușcăturile.

-Ai dreptate, Benjamin. Trebuie să-i mulțumim, dar nu acum. Ar intra în șoc dacă ar afla că ne-a salvat chiar pe noi! am spus, râzând în hohote.



Această povestioară a fost scrisă pentru proba 11 a concursului Spring SuperBlog 2018.

Comentarii